prin cârciumi nu mai umblu de mult,
pânze mari de păianjeni
au crescut prin colţurile separeurilor
în care stăteam adineauri cu viaţa la masă
ba mai spuneam eu un poem,
ba mă bătea ea peste umăr cu un mort
de prin preajmă,
de parcă fiecare joi era o mormântare,
ne înjuram reciproc până cădeam amândoi
morţi de beţi pe sub masă
şi mă găsea dimineaţa singur
înecat în propria-mi vomă,
viaţa nu mai era acolo
ea mergea mai departe
prin cârciumi nu mai umblu de mult,
oraşul nu mă mai cunoaşte
numai după ochiul de sticlă
prin care văd viaţa în roz,
oamenii îşi dau coate arătând spre mine
mai rău decât câinii ce mă latră din nou
mă pierd printre străzi
prin labirintul istoriei personale
prin cârciumi nu mai umblu de mult,
am rămas doar un număr
de proces verbal
în nomenclatorul vinovaţilor
de tulburarea ordinii şi liniştii publice,
un caz patologic de somnambulism timpuriu
cu deviaţii boeme.